Trauma se ascunde adesea în locul unde lumina nu ajunge încă.

⋯ ⋯ ⋯

Se așază în fotoliu și privește în gol. „Nu înțeleg… când cineva ridică tonul la mine, mă simt mic și neputincios. Dar alteori, fără să vreau, eu sunt cel care țipă. Parcă port în mine două voci care se ceartă.”

Astfel de cuvinte nu rămân doar experiențe personale, ci oglindesc un fenomen descris de mulți autori în psihanaliza traumei: atunci când cineva trece printr-o relație abuzivă, ajunge să poarte în sine atât vocea victimei, cât și pe cea a agresorului.

Sándor Ferenczi observa că, atunci când un copil caută afecțiune și apropiere, adultul abuziv poate răspunde cu duritate sau chiar violență. Pentru a supraviețui, copilul se adaptează: își trădează propriile nevoi și încearcă să devină ceea ce cere adultul.

Mai târziu, Alice Miller a arătat că un copil foarte sensibil la dorințele părinților ajunge să renunțe la emoțiile lui pentru a fi acceptat. În acest proces, duce mai departe două poveri: durerea tăcută și vocea critică a adultului, pe care o interiorizează.

Într-o perspectivă jungiană, Donald Kalsched a descris cum psihicul traumatizat își construiește un fel de sistem interior de protecție. Paradoxal, acest „gardian” seamănă cu agresorul: atacă partea rănită pentru a o ține ascunsă, ca să nu sufere din nou. Așa se naște dinamica în care victima poartă în sine și chipul agresorului.

✧ ✧ ✧

Trauma nu are un singur chip și nu lasă în toți aceleași urme. Pentru unii, ea se manifestă prin reacții punctuale, declanșate de situații care ating răni mai vechi. Pentru alții, dinamica victimă–agresor devine mai stabilă și impregnează întreaga lor viață de relație, cum se întâmplă în anumite structuri de personalitate, de pildă cea borderline. Diferența nu stă în lipsa de speranță, ci în felul și în durata procesului de vindecare: cu cât urmele sunt mai adânci, cu atât procesul terapeutic devine mai importantă, oferind spațiul sigur unde rănile pot fi privite și transformate.

Cum recunoaștem urmele traumei în comportamentele de zi cu zi

Această dinamică dintre victimă și agresor nu rămâne doar în amintiri, ci apare și în relațiile din prezent , adesea în moduri subtile.

În relațiile intime, cineva care a fost rănit în trecut poate oscila între două extreme: într-un moment se simte mic și neputincios, în altul ridică vocea, critică sau încearcă să controleze. Nu e lipsă de iubire, ci ecoul unei lupte vechi care se reactivează în prezent.

În raport cu sine, vocea agresorului interior se aude prin autocritică: „iar ai greșit”, „nu ești suficient de bun”. Chiar dacă pare o încercare de a se disciplina, în realitate e o repetiție a mesajelor dure primite cândva.

În raport cu autoritatea, ambivalența se arată din nou: uneori, persoana se supune exagerat, alteori se răzvrătește vehement. Ambele reacții sunt încercări de a face față tensiunii dintre partea vulnerabilă și partea agresivă purtată în interior.

Această ambivalență nu este o trăsătură de caracter, ci urmele pe care trauma le lasă în psihic. Și tocmai recunoașterea ei deschide drumul spre înțelegere și vindecare.

✧ ✧ ✧

Cum poate ajuta terapia

Vindecarea apare când poți privi în ineriorul tău fără teamă.

⋯ ⋯ ⋯

Face o pauză lungă. Tăcerea dintre noi spune mai mult decât ar putea spune el acum. După câteva clipe, adaugă: „Aș vrea să nu mai simt că mă pierd între aceste două voci. Mi-ar plăcea să găsesc un loc unde să fiu doar eu.”

Aceasta este și miza procesului terapeutic: crearea unui spațiu unde aceste părți pot fi privite fără judecată. În relația cu terapeutul, vocea victimei capătă recunoaștere, iar vocea agresorului interior este înțeleasă ca o formă de apărare. Treptat, pacientul descoperă că nu mai e nevoie să lupte singur între ele.

Sprijinul, conținerea și o relație sigură ne ajută să învățăm că fragilitatea nu înseamnă neputință, iar fermitatea nu trebuie să se transforme în agresivitate. Cele două voci nu mai sunt dușmani, ci părți care pot fi integrate într-un întreg mai coerent.

👉 Dacă simți că aceste teme rezonează cu tine, te-ar putea ajuta și articolul despre neîncredere și rana abandonului — îl găsești aici

✧ ✧ ✧

Moment de reflecție 

🌱 Când simți că ești rănit, ce voce se aude mai tare în tine: cea a victimei sau cea a agresorului?

🌱 Cum reacționezi de obicei la această tensiune? Te închizi, te critici sau răspunzi cu duritate?

🌱 Ce spațiu sigur îți poți oferi (sau unde îl poți găsi) pentru a lăsa aceste părți să fie văzute și înțelese?

Bibliografie selectivă

✧ ✧ ✧

Oana M. Neagoe
Psihoterapeut și Psiholog clinician
Însoțesc copii, adolescenți și adulți în procesul lor de înțelegere și transformare — în cabinet și prin scris.